Adevăru-i că se fură

Vasile e un român tipic.
A fost un copil român tipic, nu tocmai cuminte; mai bătea mingea pe maidan și lovea mașina vreunui vecin, mai fura caise din livada vreunui bade din satul bunicilor, mai scuipa....

Vasile știa că a făcut ceva rău când vreun nene burtos și cu început de chelie, îmbrăcat în pantaloni de pijama și maieu, striga dupa el:  "Așa te învață la școală? Derbedeule! Huliganule!"
Pungaș sau hoțoman sunau pentru el ca niște dezmierdări. Și chiar erau.

Copii cu care se juca Vasile îi dădeau de bunăvoie jucariile, că era solid, nu era nevoie să le fure. Cel puțin așa îsi amintește ca adult. Și dacă le-ar fi furat, nu cred ca ar fi folosit verbul a fura ci găsea vreun sinonim cu totul acceptabil:  a șterpeli, a ciordi sau a mangli. Dacă era foarte șmecher și hazos zicea că a împrumutat.

La grădiniță a aflat despre Zdreanță că e băiat simpatic, când se jură că nu fură, chiar dacă l-am prins cu rața-n gură.

Tot la grădiniță a aflat Vasile că nu poți fugi întotdeauna să te ascunzi sub fustele mamei și că se întâmplă să-ți mai furi una peste cap. Memorie falsă aia cu jucăriile.

Cât a fost mic, Vasile a avut mereu o problemă cu somnul de prânz, la comandă. De-abia la școală, unde nu mai era obligatoriu, a-nceput să-l fure somnul. Sau gândurile.

Lecturile obligatorii  de la școală erau presărate cu tot felul de întâmplări bizare, de la unul care fură o pupază dintr-un tei si vrea s-o vândă în târg, până la niște ciobani care vor să-l omoare pe un alt cioban și să-i fure oile.  Mai erau si niște haiduci faini care furau de la bogați și dădeau la săraci. Aia cu Cuza și cu ocaua mica era mai dosita că prea era neverosimilă si cine știe ce mai înțelegeau copii.

Poveștile din romanele de dragoste erau destul de disfuncționale dar asta nu mai conta când în clasă apărea câte o fată care-i fura lui Vasile vederea, după care îi fura inima, în timp ce el încerca să-i fure câte-o guriță.

Ajuns spre sfârșitul școlii Vasile a aflat că a venit momentul să fure o meserie.
Asta trebuie insă furată cu grijă și intr-o doza corespunzătoare pentru că altfel rămâne incompetent, adică e la furat. Dacă crede altfel își fură singur căciula.

Când s-a însurat au venit unii și i-au furat mireasa. Văzând că poate fi amuzant și profitabil, a început și el să fure câte-o mireasă. Prinzând gustul nu se mai limitează, azi, la mirese, mai fură și femeile altora când i se prezintă ocazia.
Nevasta se mai satură din când în când și-l trimite la plimbare, unde Vasile e furat de frumusețile naturii.

Cu baieții la o bere, subiectele sunt puține: arbitrii care ne fură meciuri că suntem o țară mica, Bulgaria care ne fura turiștii, dar nu prea avem ce face pentru că politicienii noștri sunt o bandă de hoți, circiumarul hoț care îndoaie vinul, femei furate și mașini împrumutate (sau invers).

De fapt, ne cam fură toată lumea: statul ne ia banii, vulpea sau uliul ne fură găinile, cunoștințele ne fură mereu ideile, străinii ne fură profesioniștii și bogățiile naturale.

Dacă Vasile-i un român tipic și dacă-i adevărat că expresiile pe care le folosim exprimă valorile pe care le avem, suntem, în mod fatalist, predispuși la hoție.
Suntem, în același mod fatalist, și fataliști. Englezii se pierd în pădurea gândurilor (lost in tought) și își dau o șansa să găsească poteca. Pe noi ne fură ele, noi n-avem nici o vină și nu putem face nimic.

De ce-om fi, oare, așa? De unde atâta îngăduință, atâta simpatie chiar, pentru furt și atâta efort pentru a găsi cuvintele care să-l facă acceptabil? De unde atâta lipsă de responsabilitate pentru ce ni se întâmplă?

Americanii sunt de vină, domn'le, cu filmele lor în care "bad boys" sunt glorificați.
Asta-i explicația. Simplu. Mai ușor decât a privi adevărul in față.

Dar care-o fi adevărul?

Adevăru-i că se fură.

De ce credem ceea ce credem?

Avem, cu totii, tot felul  de convingeri, de opinii, de prejudecati. De unde vin? Ce ne face sa credem ceea ce credem?

Primele credinte le adoptam din familie. Inevitabil si eventual scuzabil. Educatia, lecturile si  prietenii vor defini o buna parte din convingerile pe care le vom avea. Biserica se mai baga si ea pe fir. Autoritatile,  publice si  personale, se contureaza si capata greutate, in perioada formatoare.

Acest proces evolutiv, pe care il controlam intr-o anumita masura, se opreste, din pacate pentru multi dintre noi, in momentul in care principala sursa (unica?) de informatie devine mass media.

Opinia prefabricata merge bine cu cina semi-preparata si se digera impreuna. Va fi greu de identificat daca eventualele dureri de stomac sint provocate de mincare sau de emotiile induse, dar, scapind de efortul gindirii am eliminat durerile de cap. De-aici incolo e simplu, credem ce vor altii. De la calitatea unui produs la politica externa a Republicii Congo.

Era o vreme cind verificam informatia, o validam. Daca nu printr-o metoda stiintifica macar trecind-o prin filtrul gindirii noastre critice. Contrar perceptiei ca renuntam la asta din cauza efortului prea mare, eu cred ca "la ce sa-ti mai bati capul" are o mare doza de neputinta si resemnare. Efortul si riscul impotrivirii e ce ne sperie. Conformitatea cu opinia publica e mai sigura.

Sint convingerile cu adevarat ale noastre? De unde vin? Cind ne-am schimbat ultima oara o parere in fata unor argumente contrare?

Influentele care ne contureaza parerile sint multe. Cum am gindi daca am avea alta virsta, daca am fi de sex opus, daca am trai in alta tara, in alta lume? Daca sintem tentati sa credem ca am gindi la fel, sint sanse mari ca sintem spalati pe creier, ca ne mintim sau, dimpotriva, ca sintem, cu adevarat, noi insine.

Ce credeti?

Experiente sau obiecte?

Luna cadourilor. Incepe stresul. Si pentru cumparatori si pentru cei carora li se vor oferi cele cumparate.
Un pulover pentru tata, o esarfa pentru mama si-o trompeta pentru Goe. Mi se face rau de-acuma cind ma gindesc la fularul pe care-l voi primi, si anul asta, de la tusa Veta.

Puloverul pentru tata e, desigur, cu-n numar mai mic, mama, care s-a-nfuriat ca esarfa nu se potriveste cu nimic (dupa ce ca e departe de ceea ce-si dorea), tipa la el ca s-a-ngrasat si-l pocnesc amindoi pe Goe care sufla a paguba in trompeta, jinduind dupa vreun joc video. Scenariul de cosmar pentru seara de Craciun poate fi si mai dramatic de-atita. Dar sintem oameni de lume, zimbim si-o pupam si pe tanti Aglae care-a venit cu un cadou reciclat, primit de la vecina de la trei, care-l primise si ea de la fratele care lucreaza in Italia. Daca nu-ti place il dai si tu, mama, altcuiva...

"N-am stiut ce sa-ti iau, uite niste bani aici" te scapa repede atunci cind cumparatul cadourilor este o corvoada.

E o experienta minunata si o dovada suprema de prietenie sa alegi cadoul potrivit. Incercati sa faceti o lista cu 10 lucruri care va plac la un prieten (inramata sau laminata poate deveni chiar un cadou). Dupa un asemenea exercitiu multi vor descoperi ca relatia e mai superficiala decit credeau si ca nu-i de mirare ca-i cam greu sa gasesti un dar. Daca lista se intocmeste de la sine, e foarte probabil sa gasim multe din pasiunile prietenului printre rinduri si ideile pentru cadouri vor curge.

Se pot intimpla si blocaje, cind chiar nu ai idee ce sa iei pentru o persoana, cu toate ca stii sigur ca ti-e draga. Simpla lipsa de inspiratie.

Am fost in multe situatii dificile si ca daruitor de cadouri si ca procopsit. Doua din motive: nu stiu sa primesc cadouri si prefer experientele.

Este si asta o arta, sa stii sa primesti, cu gratie, cu bucurie. Cam greu de mimat.
"Bucuria nu e in lucruri; e in noi", zice Wagner.

In timp, experientele sint cele pe care ni le amintim, pe care le povestim prietenilor (sau ii plictisim cu poze) si care ne aduc satisfactii mult timp dupa ce s-au consumat. Noutatea obiectelor se estompeaza destul de repede si placerea de a le folosi nu mai e ce-a fost la inceput. Felul in care percepem experinetele ne este unic, obietele pot fi comparate, deseori nefavorabil, cu cele alte altora. Experientele le avem, de obicei, in compania altora, obiectele le folosim de multe ori singuri. Pretul e irelevant pentru experiente. La obiecte conteaza, in general.


Pentru mine, nu exista nici un dubiu ca a face ceva e mult mai satisfacator decit a avea ceva.

Daca va aflati vreodata in fata unei intrebari de genul "Ce as putea sa-i iau lui cutare, are de toate?" considerati, macar, darul unei experiente, al unui eveniment, al unei aventuri.

Pentru cei mai in virsta, mai bolnavi, mai chinuiti de viata, nimic mai mult decit niste vorbe bune si ceva timp petrecut in compania lor pot fi un cadou nepretuit.

La cit mai multe cadouri placute!

Critica

Poate fi bună sau rea. Cineva care critică poate fi onest, obiectiv sau, dimpotrivă, rău intenționat.
Cel care primește o critică poate fi jignit de moarte sau poate fi încîntat că poate îmbunătăți ceva.

Am fost cu toții criticați de părinți și i-am judecat la rîndu-ne pe la vîrsta pubertații.
Profesorii ne-au criticat și ei. Șefii deopotriva.
Criticii de artă ne-au provocat reacții diferite. Ca artiști ori consumatori.

Critica poate însemna evaluare sau judecată. Judecata, cred, ne e mai la-ndemînă.

Cînd cineva face efortul de a înțelege și vede și părțile bune și cele rele dă dovadă de respect (pe lîngă înțelepciune).
Oferă ajutor în loc de ironie și desconsiderare.

Cînd îi spui cuiva că e un bou, un imbecil, un cretin, e altfel...  E ca un pumn în stomac. Și cel criticat tinde să se apere sau să contra-atace, nu mai rămîne loc de dialog.
Reacția impulsivă, vocea ridicată sau răspunsul sarcastic sînt frecvente.

E mult mai ușor să critici decît să fii criticat.

Dar nu știm să criticăm cum trebuie. E mai greu să dai un feedback pozitiv. Trebuie să vrei cu adevărat să fii de ajutor, să-ți înfrînezi plăcerea ironiei, să renunți la ego, să accepți că se poate și altfel decît știi tu sau decît îti place ție, să înțelegi că pot exista mai multe puncte de vedere care sînt la fel de valide.

Opusul unui adevar fundamental poate fi un alt adevar fundamental.

Cel care a cerut o opinie critică e mai inclinat să o aprecieze chiar dacă nu e în întregime pozitivă. Dacă nu, inseamnă că aștepta doar laude gratuite.
Critica nesolicitată e mai greu de înghițit. Cei care țin neapărat sa-ți atragă atenția că nu faci bine și îți spun ei cum să faci sînt destul de greu de suportat. Dar ei nu văd asta sau nu le pasă.
Poate cred ca-ți fac o favoare împărtășindu-ți din vasta lor experiență.

Sîntem atît de condiționați să fim observați și criticați încît am ajuns să ne criticăm și singuri. A roși realizînd că nu faci ceva perfect e parcă totuși exagerat.
Sigur, te poate ajuta să te îmbunătățești dar și țintind prea sus are tendința de a inhiba.

Criticul de artă adevărat are capacitatea de a se detașa, de a vedea valoarea și în ceea ce personal nu-i place, de a distinge zone.
De exemplu poți să vrei să vezi un film care a avut critică proastă dacă unii critici au remarcat si părțile bune. Părțile slabe pot să nu fie foarte importante pe scala cu care evaluezi tu.
Observ de o vreme o tendința a criticilor nord-americani față de filmele est europene: dacă nu ințeleg ceva trebuie că e foarte bun, e artă. Am vazut multe filme mediocre care erau cotate drept capodopere din bănuitul motiv.

Cel criticat se poate calma si el puțin, nu e chiar asa dramatic ce i se întîmplă, și o reflexie asupra criticii poate fi benefică. Unele mici schimbări pot chiar satisface criticii.
Asta fară să uităm că nu putem satisface pe toată lumea. Poate fi important, deci, să decidem a cui critică o prețuim mai mult.

A vedea părțile bune laolalta cu cele rele poate fi o indeletnicire utilă, care să ne facă să fim mai deschiși, mai înțelegători și mai utili.
A accepta critica cu grație, a analiza cele spuse de un critic binevoitor ne poate determina să devenim mai buni.

De ce nu mai intreaba adultii "de ce"?

Copiii de 4-5 ani o fac de sute de ori pe zi.
De la unii dintre cei intrebati (adulti sau copii ca si ei) vor primi raspunsuri si, uneori, vor invata ceva.
Multe raspunsuri vor fi si ele primite cu fruntea incretita si un "da de ce?". Fie pentru a clarifica raspunsul fie pentru ca raspunsul i-a indreptat spre alte teritorii.
Curiozitatea lor e fara margini.

Ce se intimpla cu aceasta curiozitate in cazul majoritatii adultilor? Cind dispare, unde se duce si de ce?

Va surprindeti citeodata loviti de suficienta, de indiferenta fata de anumite subiecte sau de o blazare atotstiutoare?
Cred ca multi dintre noi sarim gardul catre gradina adultilor in loc sa intram, cum ar trebui, pe poarta.

Responsabilizarea venita pe nepregatite ne oboseste. Uniformizarea fortata de sistemul social ne ucide originalitatea.
Constientizarea faptului ca e mai comod sa intram in sistem ne chinuie. De ce o fi nevoie de atita efort pentru a fi noi insine?

Obositi, neoriginali si chinuiti nu ne ramine decit, din spirit de autoaparare, sa ne creem propriul univers unde sintem in control si avem toate raspunsurile.

Unde sa mai ramina loc pentru intrebari, pentru curiozitati?

Preferintele noastre pot juca si ele un rol. Am incercat diferite activitati, am aflat ce ne place si sintem mai putin dispusi sa exploram in necunoscut.

Problemele cotidiene de care ne lovim, la serviciu sau acasa, ne vor oferi singurul motiv de a ne exersa inventivitatea pentru a gasi solutii.
Atita doar ca de cele mai multe ori vom folosi metode verificate si sigure.

Rareori ne vom lua riscul de a apuca pe carari nebatute. Chiar daca stim ca doar atunci ne vom sonda creativitatea, vom intilni idei noi sau intrebari proaspete.

Ar fi bine, asadar, sa iesim cit mai des din zona noastra de confort ca sa ne zgindarim curiozitatea si sa intrebam din nou, ca si copii, "de ce?". Sansele sint mari ca o sa ne si placa.

De ce facem ceea ce facem in fiecare zi?

Pentru bani?
Din pasiune? Placere? Chemare?
Din obligatie?
Din obisnuinta?
Din cauza presiunii sociale?
Pentru a apartine unui grup?
Pentru a avea un impact asupra altora?
Pentru ca viata noastra sa aiba sens? 

Ne oprim oare, vreodata, sa ne punem aceste intrebari?
Probabil stim, subconstient, raspunsurile dar am fi probabil cistigati sa le constientizam mai des. Ar fi bine sa stim ce ne motiveaza si de ce.

Apucam sa ne intrebam ce am face daca banii nu ar conta?
Cred ca o facem doar rar, la cotituri sau rascruci de drumuri.

Se spune ca e mare lucru, si foarte rar, sa faci ceea ce-ti place. Daca ne uitam in jur pare a fi adevarat.
Daca faci ceea ce-ti place banii vor veni, se mai spune. Citi dintre noi sintem capabili sa avem incredere oarba in asta?
Unii au ales varianta urmatoare de pe lista, muncesc pentru a-si intretine o pasiune pe care o cultiva in timpul liber. Functioneaza, cred, dar nu e pentru toata lumea.
Altii mai cauta inca ce anume le place. Testeaza. Nici asta nu-i pentru toti.
Ceilalti? S-au resemnat?

Poate sintem, cu totii, o combinatie de fiecare, depinzind de punctul din viata unde ne aflam, de curajul pe care-l avem, de puterea auto-controlului si, de ce nu, de un pic de noroc. Sau poate alternam perioadele in care facem cu adevarat ceea ce ne place cu cele in care ne pregatim, cautam sau, pur si simplu, facem bani.

Ma uitam la un serial vechi intr-una din zilele trecute si una din replicile de la final suna cam asa:
"E fain sa fiu eu. E fain sa fi tu?"

O intrebarea esentiala, care acopera multe aspecte din viata noastra:
E fain sa fiu eu?

Noi si ei

Incercam sa-i explicam astazi unui coleg, un tinar proaspat emigrat din Franta, ce este un "scrapbook". Foarte la moda in Canada si in State, este un fel de amestec intre album de fotografii si caiet de amintiri.

Exista magazine speciale care vind decupaje si alte ornamente pentru aceste scrapbooks.

Flacaul nu pricepea de nici un fel ce sint si mai ales la ce folosesc.
M-am intrebat daca intr-adevar nu exista asa ceva in Franta sau nu stie el.

Eu unul imi aduc aminte de caiete de amintiri sau oracole dar nu stiu daca exista ceva asemanator scrapbook-ului in Romania. Dar n-as baga mina-n foc si nici nu as face vreo comparatie culturala bazata pe ceea ce stiu despre subiect.

Ma intreb cit de valide sint comparatiile pe care le facem intre doua culturi. Putem oare fi obiectivi? Stim suficient pentru a avea o parere educata? Sintem noi, oare, capabili de a vedea toate diferentele si de a le aprecia pe cele care nu sint in favoarea noastra?

Ma indoiesc. Participanti in cultura romaneasca si mai mult martori la cultura altora, cred ca este greu sa comparam. Ceea ce nu ne impiedica sa o facem, cu ardoare.

Scoala noastra e mai buna decit a lor. Politicienii nostrii sint mai lichele. Ce-i facut in strainatate e mai bun decit ce-i facut la noi. Intr-atit incit cumparam si rosii de la altii.
Da' ei n-au manele.

Cred ca romanii se confrunta cu e teribila criza de identitate care-i face sa adopte valori care, in fond, le sint straine. Paradoxal, distanta dintre noi si ei va ramine mare atita timp cit nu facem altceva decit sa preluam valori regurgitate.

Cum siesta ne place, hai sa digeram noi insine putin.