Era o vreme cînd aveam rezultate sportive bune. Eram printre cei mai buni din lume la unele sporturi: gimnastică, handbal, tenis, natație, canotaj, atletism, fotbal, rugby, lupte, box. Sigur am uitat cîteva dar cred că astea sînt sporturile care ne-au adus cele mai multe onoruri.
Ce s-a întîmplat?
Cele mai multe succese le-am avut înainte de '89 ceea ce ma face să prezint următoarea teorie: Am fost mai buni ca amatori decît sîntem ca profesioniști.
Semi-profesionistul
In perioada comunistă a sportului românesc se inventase conceptul de semi-profesionist.
Fie angajați intr-un loc (relativ) bine plătit dar cu scoatere din producție, fie studenți fără frecvență obligatorie acești sportivi nu erau considerați profesioniști dar nici prea amatori nu erau.
Se credea atunci că sportul de performanță era unul dintre puținele moduri de a ieși : din țară sau din condiția uneori mizeră în care te aflai.
În unele sporturi sistemele draconice de antrenament, metodele de presiune si substanțele dopante care erau posibile inainte de ‘89 au dat rezultate și poate chiar le simțim lipsa acum cînd nu mai sînt acceptabile.
Talentul a fost, cred, intotdeauna prezent în aceeași măsură. Mi se pare că diferența este doar în profesionalism și poate că profesionalismul inhibă.
Erau foarte puțini sportivi "amatori" în România socialistă care se puteau lăuda cu profesionalismul lor.
Nu te poți gindi la Năstase sau la Dobrin ca la niște profesioniști. Erau imens de talentați dar atît. Dacă erau în formă în ziua respectivă sau dacă le venea cheful de jucat cîștigau, dacă nu, nu.
Nu asudau prea mult la antrenament, nu duceau o viață sportivă și nu era sfîrșitul lumii dacă pierdeau un meci.
Dar i-am iubit foarte mult, ne-au inspirat și am fost mîndri de ei.
Performanțele lor se bazau, așadar, mai ales pe talent. Astăzi talentul nu mai cîștigă singur, e nevoie de mult mai mult decît talent. Și poate mai era și naționalismul / patriotismul pe care comuniștii au știut să-l inducă, să-l promoveze și să-l exploateze.
Nu vreau în nici un caz să minimizez performanțele, efortul pe care l-au depus, sacrificiile chiar ale unor nume mari din sportul românesc din accea perioadă.
Cred doar că profesioniștii adevărați erau excepțiile.
Nu vreau să pomenesc nici de fabricile de campioni care au dat sportivi ca Nadia și care existau mai peste tot prin blocul est european. Nu au relevanță pentru dicuția noastră pentru că a fi profesionist este o opțiune personală. Acei copii nu făceau o alegere conștienta ci erau selectați, introduși într-un sistem, împinși spre performanță cu orice preț și asta nu neapărat cu voia lor.
Nu vreau să pomenesc nici de fabricile de campioni care au dat sportivi ca Nadia și care existau mai peste tot prin blocul est european. Nu au relevanță pentru dicuția noastră pentru că a fi profesionist este o opțiune personală. Acei copii nu făceau o alegere conștienta ci erau selectați, introduși într-un sistem, împinși spre performanță cu orice preț și asta nu neapărat cu voia lor.
Uitîndu-mă în urmă mai cred că, în mod surprinzător, comuniștii au reușit să creeze condițiile psihologice ideale pentru performanță. Poți să-ți iei mai ușor un risc cînd n-ai mare lucru de pierdut. Sportivul semi-profesionist de atunci avea totul de cîștigat și foarte puțin de pierdut.
Profesionistul
In teorie singura diferența dintre amatori si profesioniști este că cei din urmă sînt plătiți. Performanțele nu depind de acest statut și nu e, deci, un paradox ca un amator să obțină rezultate mai bune decît un profesionist.
Profesionistul are, tot in teorie, și standarde morale sau etice mai ridicate. Și calități precum seriozitatea, disciplina sau abnegația. Cel puțin așa este in alte domenii. Sportivii profesioniști români de astăzi parcă sînt altfel.
Pe de altă parte îi găsim cam plicticoși pe sportivii serioși. Performanța valorează dublu dacă este și spectaculoasă. Și dacă jucătorii sînt puțin extravaganți. « Nu numai că i-am bătut măr dar am făcut și spectacol domn’le. »
Presiunea asupra profesioniștilor poate avea și ea un efect. Cum se poate ca un fotbalist plătit cu multe milioane pe an să rateze de la 6 m, ne intrebăm. Oricine-ar da gol de-acolo.
Sportivul trebuie sa arate că merită banii care s-au investit în el și popularitatea sa trebuie să aducă noi
venituri : bilete, tricouri vîndute, sponsori.
Presiunea exista și pe vremea comuniștilor, performanța era cerută și lipsa ei sancționată, dar responsabilitatea nu era, in așa mare măsură, pe umerii sportivului cum este astăzi.
Cred că asta e marea diferenta: gradul de responsabilitate a sportivului a crescut și, cum spuneam, asta inhibă.
Responsabilitatea asta e și ea prost înțeleasă făcînd, cîteodată, din unele vedete lideri nepotriviți.
Ajustarea la viața de sportiv profesionist pare dificilă pentru mulți.
Deasemenea, păcătoasele complexe de inferioritate românești sînt la lucru și în sport.
Nu mai avem avantajul, real sau doar perceput, de a ne antrena mai dur sau mai temeinic decit alții. Abilitățile fizice și tehnice ale atleților de vîrf sînt foarte apropiate. Micul avantaj necesar pentru a fi campion este fie talentul fie starea mentală. Se pare că ne lipsește doar mentalitatea de învingător.
Un nou tip de profesionist : profesionistul amator
Profesionistul amator este un concept nou care iese la iveală în mai toate domeniile și se referă la un amator care are cunoștințe si abilități similare profesioniștilor. Este uneori un profesionist de inaltă clasă care explorează ceva legat de activitatea lui și ajunge, de multe ori, să creeze un produs nou, revoluționar, pe care-l ofere gratuit oricui.
Oricine a folosit un soft «open source» poate confirma calitatea foarte bună. Există comunități de profesioniști amatori care se ocupă cu îmbunătățirea produsului făcîndu-l astfel foarte competitiv și foarte flexibil la dorințele consumatorilor.
Va apărea oare și « atletul profesionist-amator »?
Vom ști oare, noi românii, să fim mai buni ca profesioniști amatori decît am fost ca amatori?