Adevăru-i că se fură

Vasile e un român tipic.
A fost un copil român tipic, nu tocmai cuminte; mai bătea mingea pe maidan și lovea mașina vreunui vecin, mai fura caise din livada vreunui bade din satul bunicilor, mai scuipa....

Vasile știa că a făcut ceva rău când vreun nene burtos și cu început de chelie, îmbrăcat în pantaloni de pijama și maieu, striga dupa el:  "Așa te învață la școală? Derbedeule! Huliganule!"
Pungaș sau hoțoman sunau pentru el ca niște dezmierdări. Și chiar erau.

Copii cu care se juca Vasile îi dădeau de bunăvoie jucariile, că era solid, nu era nevoie să le fure. Cel puțin așa îsi amintește ca adult. Și dacă le-ar fi furat, nu cred ca ar fi folosit verbul a fura ci găsea vreun sinonim cu totul acceptabil:  a șterpeli, a ciordi sau a mangli. Dacă era foarte șmecher și hazos zicea că a împrumutat.

La grădiniță a aflat despre Zdreanță că e băiat simpatic, când se jură că nu fură, chiar dacă l-am prins cu rața-n gură.

Tot la grădiniță a aflat Vasile că nu poți fugi întotdeauna să te ascunzi sub fustele mamei și că se întâmplă să-ți mai furi una peste cap. Memorie falsă aia cu jucăriile.

Cât a fost mic, Vasile a avut mereu o problemă cu somnul de prânz, la comandă. De-abia la școală, unde nu mai era obligatoriu, a-nceput să-l fure somnul. Sau gândurile.

Lecturile obligatorii  de la școală erau presărate cu tot felul de întâmplări bizare, de la unul care fură o pupază dintr-un tei si vrea s-o vândă în târg, până la niște ciobani care vor să-l omoare pe un alt cioban și să-i fure oile.  Mai erau si niște haiduci faini care furau de la bogați și dădeau la săraci. Aia cu Cuza și cu ocaua mica era mai dosita că prea era neverosimilă si cine știe ce mai înțelegeau copii.

Poveștile din romanele de dragoste erau destul de disfuncționale dar asta nu mai conta când în clasă apărea câte o fată care-i fura lui Vasile vederea, după care îi fura inima, în timp ce el încerca să-i fure câte-o guriță.

Ajuns spre sfârșitul școlii Vasile a aflat că a venit momentul să fure o meserie.
Asta trebuie insă furată cu grijă și intr-o doza corespunzătoare pentru că altfel rămâne incompetent, adică e la furat. Dacă crede altfel își fură singur căciula.

Când s-a însurat au venit unii și i-au furat mireasa. Văzând că poate fi amuzant și profitabil, a început și el să fure câte-o mireasă. Prinzând gustul nu se mai limitează, azi, la mirese, mai fură și femeile altora când i se prezintă ocazia.
Nevasta se mai satură din când în când și-l trimite la plimbare, unde Vasile e furat de frumusețile naturii.

Cu baieții la o bere, subiectele sunt puține: arbitrii care ne fură meciuri că suntem o țară mica, Bulgaria care ne fura turiștii, dar nu prea avem ce face pentru că politicienii noștri sunt o bandă de hoți, circiumarul hoț care îndoaie vinul, femei furate și mașini împrumutate (sau invers).

De fapt, ne cam fură toată lumea: statul ne ia banii, vulpea sau uliul ne fură găinile, cunoștințele ne fură mereu ideile, străinii ne fură profesioniștii și bogățiile naturale.

Dacă Vasile-i un român tipic și dacă-i adevărat că expresiile pe care le folosim exprimă valorile pe care le avem, suntem, în mod fatalist, predispuși la hoție.
Suntem, în același mod fatalist, și fataliști. Englezii se pierd în pădurea gândurilor (lost in tought) și își dau o șansa să găsească poteca. Pe noi ne fură ele, noi n-avem nici o vină și nu putem face nimic.

De ce-om fi, oare, așa? De unde atâta îngăduință, atâta simpatie chiar, pentru furt și atâta efort pentru a găsi cuvintele care să-l facă acceptabil? De unde atâta lipsă de responsabilitate pentru ce ni se întâmplă?

Americanii sunt de vină, domn'le, cu filmele lor în care "bad boys" sunt glorificați.
Asta-i explicația. Simplu. Mai ușor decât a privi adevărul in față.

Dar care-o fi adevărul?

Adevăru-i că se fură.


Un comentariu:

Mircea spunea...

Da Marius, vorba asta, a fura, cu toate sensurile ei bune și rele face parte din patrimoniul cultural traditional românesc. Ca si proverbele sau expresiile a da bir cu fugitii (pentru evaziunea fiscala), RomânuL tradițional detestă presiunea (graba strica treaba). Graba nu este scuzabilă decît dacă dau (adică năvalesc) turcii. In istorie, se face frate cu dracu pînă trece puntea și nu-și privește adversarul în față din calcul și spirit de prevedere (capul cel plecat sabia nu-l taie). Consideră sărăcia ca o virtute aministrativa sau morală (sărac dar curat adică lipsit de datorii sau de probleme de conștiință). Se poate continua si mai departe în spiritul montajului tău despre a fura, plin de observatii fine si pertinente, care mi-au plăcut mult.

Trimiteți un comentariu